In Romania, invatamantul preuniversitar de stat este obligatoriu (in afara celui prescolar) si gratuit. Acest lucru este prevazut in Legea Invatamantului. Acest ar trebui sa insemne ca statul trebuie sa acopere toate cheltuielile legate de educatie. Daca ar fi asa, insa, nu am mai discuta astazi de copii care nu frecventeaza scoal, de adulti care nu stiu sa scrie si sa citeasca. Ma opresc aici cu generalitatile, si ma voi referi la segmentul prescolar, pentru ca il cunosc destul de bine, din mai multe puncte de vedere.

Frecventarea gradinitei nu este obligatorie, dar este indicata. Nu pentru a crea locuri de munca persoanelor ce au terminat studii in domeniu, ci pentru o socializare timpurie, pentru o integrare intr-un colectiv in care exista reguli, pentru a usura integrarea in scoala. Este si gratuita. Si aici ma opresc, pentru ca am senzatia ca este ceva nelalocul lui. intr-adevar, statul roman acopera cheltuielile de personal, de combustibil, de energie electrica si, partial , de material didactic. Si-acum va intreb: daca este gratuit, de ce cand ducem copilul la gradi trebuie sa scoatem din buzunar sume destul de mari? Nu va intreb pentru ca sunt mamica, ci pentru ca sunt educatoare. Si nu inteleg.

Parintii sunt nevoiti sa cumpere rechizite, caiete, jucarii. Cateodata trebuie sa cotizeze si la imbunatatirea conditiilor de igiena si de spatiu. La noi deja nu mai este ceva anormal, dar in acest context, nu inteleg de ce se numeste gratuit. Inainte de a incepe anul scolar simt ca un nod in gat. Stiu ca la gradinita vor veni copii din toate mediile sociale - din familii care isi permit sa cheltuiasca sume foarte mari pentru copii si , in paralel, din familii in care o pereche de papucei noi este un lux. Cand le dau lista cu materialele necesare, am impresia ca le fac un mare rau (celor din familii sarace). Cand venitul financiar este doar alocatia copiilor, cum pot sa-si permita sa cumpere carioci, culori, ghiozdanel, hartii de toate felurile, acuarele si toate cele necesare activitatilor?

Sa nu credeti ca nu am incercat sa rezolv aceasta problema. Am cerut sprijinul directorului scolii si primarului comunei. Nu m-au refuzat, mi-au procurat materiale, cam pentru.... 2 copii. Si eu am 25, din care 15 sunt in situatii destul de precare. Am primit si un raspuns. Real, adevarat, clar. Parintii trebuie sa stie ca au copii. Daca i-au facut, atunci sa le asigure minimul necesar. Si nu am avut cum sa-i contrazic. Doar ca nu ei trebuie sa se uite zilnic in ochii mici si curiosi ai unor farame de suflet care vor sa se joace si sa coloreze, si sa lipeasca. Cum sa-i spui unui copil de 3 sau 4 ani ca nu are cu ce colora pentru ca mami nu i-a cumparat culori.

O alta incercare de a rezolva problema a fost abordarea parintilor mai avuti. Cu emotii si frica i-am rugat sa ma ajute. Nu a spus nimeni nu. Cat au putut, cum au putut: noi, mai vechi, mai folosite, am pus mana de la mana si am adunat ceva. Nu suficient, dar incercam sa ne descurcam. Chiar si hainute, papucei, jucarii, totul a ajuns exact la locul potrivit. Anul acesta nu au mai lipsit copiii pentru ca nu au avut hainute groase. Mai avem un sprijin de nadejde, o persoana care ne ajuta in activitatile extra. Cum altfel credeti ca am putea noi sa vedem un spectacol de teatru de papusi? Un microbuz ne ia de la gradi, ne duce la teatru in "marele" oras, iar la sfarsitul reprezentatiei ne aduce inapoi acasa. Exista, intr-adevar, si oameni carora le pasa.

Si daca ma intorc la legea invatamantului si citesc din nou ca invatamantul este gratuit, am impresia ca undeva exista o greseala.

Poate ca nu sunt frecvente aceste situatii (si sper din suflet acest lucru), dar ele exista si nu sunt normale. Daca, vreodata, aveti un lucru ce va prisoseste, uitati-va in jur. S-ar putea ca cineva sa aiba mare nevoie de el. Asa putem influenta in bine educatia copiilor.