A sosit clipa mult astepatata! Micuta mea incepe o viata de elev! Amndoaua aveam emotii foarte mari! Eu plangeam… dar ea se manifesta prin sunetele ei ciudate! Nu era nimic, insemna ca se bucura! Ne-am imbracat frumos, ne-am parfumat… ca doar eram doua fete cochete. Cu emotie am ajuns in curtea scolii. Festivitatea de deschidere incepuse. Prin puzderia de copii si flori am gasit si clasa ei. Nu am stat la festivitate din cauza zgomotului, nu de alta, dar sa nu se sperie si sa intre in panica. In clasa erau toti parintii adunati, copii erau asezati in bancutele lor micute. Oriunde te uitai, erau numai flori colorate.

Dupa ce doamna invatatoare ne-a explicat in mare despre inceputul de an scolor, despre datele de contact ale parintilor… am plecat. Inainte sa ies din scoala, am trecut si pe la doamna directoare sa fiu sigura ca a inteles situatia fetei mele. Stand de vorba cu ea am aflat ca este asistenta medicala si ca fetita este pe maini sigure. Nu stiu daca au trecut 20 de minute de cand am lasat-o pe fata mea la scoala… ca telefonul a si sunat. Era doamna directoare! Micuta mea lesinase! Cum sa se intample asa ceva? Dimineata era foarte bine! Sa lesine din cauza ca nu mancase? Dar nu… pentru ca dimineata luasem inpreuna micul dejun. Imediat m-am gandit la plamanii ei afectati. Dar nu! Inca nu! Medicul m-a asigurat ca va mai trece ani pana va incepe sa aiba probleme mai serioase la plamani. Nu stiu cand am ajuns acolo… dar deja salvarea era acolo… incercau sa o resusciteze! Doamne fereste! Imi las fata la scoala bine, si dupa o jumatate de ora, o ia ambulanta?

Ce se intamplase de fapt in clasa? Oare voi afla adevarul? Am urcat si eu in ambulata. Paramedicii au reusit sa o stabilizeze. Nimeni nu stia motivul pentru care sa intamplat asa ceva. Toti taceau din gura. Am ajuns la spital si au internat-o de urgenta la terapie intensiva. Parea atat de nevinovata, de inocenta in acel pat mare de spital. Steateam langa ea si palngeam. Ma rugam ca totul sa fie bine, sa fie doar o criza minora de-a ei. Sa se trezeasca si sa mergem la o plimbare, sa ne distram ca fetele. Zilele treceau… iar ingerasul meu nu se trezea. I-au facut tot felul de analize, repetau analizele… totul era un mister. Plamanii nu erau atat de afectati inct sa produca coma. Dar ce avea? De ce nimeni nu-mi spunea nimic? Il sunasem si pe doctorul din Turcia… sa-mi explice macar el ce are. Luase legatura cu personalul de spital unde era internata fata mea. Nici el… cu atata experienta nu stia care este motivul.

Cu inima rupta de durere… m-am dus la scoala sa vorvesc cu copii si cu invatoarea sa aflu ce sa intamplat. Toti copii au inceput sa planga. Oare ce ascundeau? Pana la urma un copil a venit si mi-a zis adevarul. Invatatoarea aflase ca copii cu autism au obiceiul sa manance detergenti, solutii de curatat.Venise de acasa cu o sticluta in care avea ceva de culoare verde si i-a dat fetei mele as bea sa vada ca daca e adevarat ca nu pateste nimic. In secunda urmatoare am sunat la politie. Cam in 15 minute masina de politie era in curtea scolii. Au dus-o pe acea individa la sectie sa o interogheze. A recunoscut ca i-a dat sa bea ceva… dar nu mai tinea minte ce anume era acolo. Cum sa nu tina minte? Ce ascundea de fapt?

A fost retinuta pentru 48 de ore. Ingerasul meu se zbatea sa traiasca iar acea persoana era bine mersi… chair daca era intr-o celula… era sanatoasa. Cadrele de la spital nu reuseau sa gaseasca vreun indiciu referitor la acea solutie. Intorcandu-se la scoala… politistii au cautat peste tot incercand sa gaseasca sticla respectiva. Au gasit-o, doar ca era la alt etaj aruncata in cosul de gunoi de la toaleta.