Dupa cum am zis in prima parte, am venit cu bebe acasa iar rudele mele si nici sotul meu nu a stiut absolut nimic. Cateva zile am stat departe de lume, de rude, de cunoscuti. Chiar daca am avut telefonul inchis, stiam ca parintii si sotul meu ma vor cauta. In acest timp am cautat pe internet diferite moduri de adoptie, actele necesare pentru asa ceva, unde si cum trebuie sa ma duc, cu cine anume sa vorbesc. Am tras aer in piep si am sunat! Nu a raspuns nimeni! Ma gandeam ca totusi e amiaza, ar trebui sa fie cineva la birou. Dar nu mi-am dat seama ca de fapt era duminica. Am hranit-o pe fetita, am schimbat-o si am asezat-o in patul ei! O priveam cand cu dragoste… cand cu nepasare! Ce sa fac eu cu un asemenea copil? Era si bolnava de autism si oarba! Cum de sa putut intampla asa ceva? Sunt sanatoasa, cuminte, nu fumez, nu ma droghez… de ce tocmai mie!

Era 9 seara cand cineva bate la usa! Initial nu am vrut sa deschid, dar acea peroana insista! Intr-un tarziu am deschis! Era sotul meu! Se intorsese mai devreme din deplasare! Parintii mei si ai lui erau ingrijorati de ce nu raspund la telefon, de ce nu am dat nici un semn de viata! In momentul cand l-am vazut in fata usii, am cazut in genunchi si il rugam sa ma ierte, ca nu a fost vina mea. Saracul om a ramas speriat, paralizat, nu mai stia ce sa spuna! A intrat in casa si singurul lucru care la intrebat a fost daca copilul este bine. I-am zis ca avem o fetita minunata… doar ca nu este asa cum ma asteptam. Sa dus la patutul ei, a luat-o in brate si mi-a zis ca este frumoasa si perfecta! Am inceput sa tremur! I-am explicat sa se uite mai atent la ea. Intr-adevar nu se observa nimic! Era mult prea mica ca sa iasa ceva in evidenta! L-am rugat sa luam loc si sa discutam. Atunci a primit vestea!

Pe moment nu a avut nici o reactie! S-a ridicat, s-a dus in fata icoanei din dormitorul nostru, sa asezat in genunchi si a zis ca daca Dumnezeu a vrut sa ne dea un copil atat de spaecial, il vom creste, il vom iubi si va avea cei mai iubitori parinti. Am inceput sa cautam impreuna cei mai buni medici din tara, analizele care trebuiau facute, totul despre boala. A doua zi sa dus la spitalul unde am nascut sa vorbeasca cu medicul. A luat destui bani sa-i poata baga in buzunar sa afle detalii importante despre copil. Neonatologul i-a zis ca nu ar trebui sa ne chinuim cu un asemenea copil, cel mai bine sa-l dam spre adoptie, ca oricum nu are prea mult timp de trait.

A fost o veste teribila pentru amandoi, sa vorbeasca un cadru medical in modul acela. A treia saptamana am plecat la Timisoara, la un specialist in autism. Ne-am internat toti trei! Era micuta noastra si o iubeam. Uitasem de adoptie, de tot! Doar ea conta! I-a facut analizele necesare si ni sa comunicat ca este destul de grav, dar cu tratamentul corespunzator si cu multa iubire din partea noastra va fi mai binisor .I-am explicat ca micuta este si oarba. I-a facut un test iar in acea dupa amiaza a si operat-o! Inima mea era acum mai implinita, fetita mea va putea vedea! Ne va putea vedea pe noi, pasarelele, cerul albastru, zapada alba, pomul de Craciun, papuselele care o asteapta in camera ei! Eram o mamica si un tatic fericiti! Peste o saptamana am plecat acasa! Trebuia sa asteptam pana va mai creste sa ne putem da seama de gesturile si comportamentul ei. Lunile au trecut iar cand a implinit 7 luni simptomele au aparut.