Dupa inmormantarea Mariei, zilele treceau foarte greu, pline de jale, plans si ingrijorare. Alexandru slabise mult, dar cu toate acestea trebuia sa-si tina firea. Avea doi copii de crescut, unul de doi anisori, altul de cinci anisori si cu tot restul gospodariei pe capul lui. O ruda apropiata venea din cand in cand pe la ei. Le spala rufe, le gatea sau mai avea grija de copii cat timp tatal lor muncea. Dupa un an de la moartea Mariei, acea ruda l-a sfatuit pe Alexandru sa se recasatoreasca. Desigur nu era un pacat. Biserica din sat ingaduia acest lucru. Doar stim cu totii cat de buna si de necesara este o femeie in casa cu copii. Si apoi pe de alta parte Alexandru la 35 de ani era inca tanar. Dar nu a primit nici o propunere. Fie ca nu ii placea de femeie ce candida la functia de sotie si mama pentru micutii lui, fie ca durerea de inima pentru pierderea Mariei era inca destul de mare. Si mai grabis, a mai trecut un an.
Suspinele si durerea s-au mai rarit, lacrimile s-au oprit si omul nostru s-a vazut nevoit sa accepte casatoria cu o femeie. Aceasta era si ea vaduva si cauta cat mai repede sa se marite. Mai ales ca Alexandru era cat de cat bogat, tanar si frumos accepta imediat casatoria cu el. Pana aici toate au fost cat se poate de bine si firesti. Noua mama care se numea Anca nu o putem compara nici pe departe de cea dusa de pe lumea aceasta, cu blanda si dragalasa Marie ce cu atata durere si amaraciune si-a parasit sotul si copii inca prea mici. Temperamentul rigid al celei nou venite acum a innabusit calda si dulcea atmosfera ce domina in casa lui Alexandru si a instaurat o atmosfera rece si militareasca. Alexandru sau Sandu vedea toate acestea dar nu avea ce sa faca. Trebuia neaparat sa se impace cu cea ce il luase de sot. Nu era el acela care de nu-i placea un lucru sa-l arunce si s-a ia altul. Dar asprimea noii sotii se adancea de la o zi la alta si se indrepta mai mult asupra lui Antonel, asupra caruia se napustea ca o grindina cu cuvintele, bastard sau venetic. El, Antonel, mititelul ca orice copil la varsta de 6 ani nu putea sti ce inseamna aceste vorbe dar tonul aspru al exprimarii si incruntare a sprancenelor il faceau sa tremure din crestet pana in talpi si de frica fugea din fata ei ascunzandu-se si plangand amar dupa
mamica lui cea scumpa. Nu mai avea cine sa-l mangaie si sa-l sarute cum facea altadata
mamica lui cea buna si scumpa. Si de doi ani nimeni nu i-a mai zis Antonel sau Alunel, cum il alinta
mamica lui.
Noua mama isi facuse o nuia agera si o tinea la indemana, anume preagtita numai si numai pentru micul Antonel. Nu mai avea dreptul sa planga, ca de altfel ar fi fost batut cu nuiaua cea noua. Cand se intampla ca surioara lui, Ilenuta sa-l vada plangand incepea si ea sa planga nestapanit, iar noua mama se enerva si mai tare si pentru ca micuta avea doar 3 anisori ar fi putut sa o spuna tatalui lor despre toate cele intamplate, incerca din rasputeri sa o calmeze pe micuta. Stia ca daca tatal lor afla despre ce se intampla in casa lor putea sa o fugareasca. Cand Sandu intra in casa, ea se repezi sa-l parasca pe Antonel zicand ca este cel mai lenes si mincinos copil din cati a vazut. Dupa ce Sandu auzise toate acestea despre fiul sau, cauta sa-l certe pe
baiat cu scopul de a-l face mai cuminte si de a nu o mai supara pe noua mama. Azi asa, maine tot asa si in toamna cineva batea in poarta lui Sandu. Era invatatorul de la
scoala din sat.Venise sa-l anunte pe Sandu ca Antonel va implini varsta pentru a merge la
scoala. Auzind ca Antonel va merge la
scoala, imediat mama lor vitrega se prefacu bolnava si foarte iubitoare fata de
baiat. Il mangaiase cu putere si ii spusese ca de ce s-a mearga la
scoala cand ea este atat de bolnava si nu v-a mai avea cine sa o ajute in gsopodarie si in casa. Dar Sandu era de acord ca fiul lui sa mearga la
scoala. Se putea descurca cu gospodaria iar Antonel va putea merge la
scoala si sa invete.