Toate am auzit de depresia post partum dar nu am inteles-o cu adevarat pana nu am trait-o.

Asa am patit si eu, deoarece toata viata am avut un anumit stil de viata pe care l-am urmat si cu care m-am obisnuit. Desi toata lumea vorbea despre schimbari si cum nimic nu va mai fi la fel dupa ce voi naste, nu am analizat niciodata acest aspect si nu am crezut ca totul se va schimba atat de radical. Imediat dupa nastere, deoarece inca nu-mi revenisem complet, prima saptamana am stat la mama, sa ma obisnuiesc cu alaptatul si ma pot reface. Dupa o saptamana, am ajuns acasa si atunci am realizat ca va trebui sa fac fata la toate schimbarile singura, fara pic de ajutor.

Depresia postpartum

Desi pare a fi ceva ce nu exista si multa lume nu o ia in serios, aceasta este foarte serioasa si cred ca se intampla la toate prospetele mamici, cel putin la primul copil. Dintr-o data, dispari tu de pe primul loc si trebuie sa te dedici total unei fiinte mici, care nu stie sa se exprime. Din aceasta depresie face parte si frustarea neintelegerii cerintelor celui mic. El plange cand are nevoie de ceva sau cand il doare ceva, dar este de datoria noastra sa stim cum sa actionam si ce sa facem. Eu m-am confruntatn imediat dupa nastere cu colici, inca din prima zi de viata. In fiecare noapte se trezea plangand din somn si se strangea de burtica. Ma intrebam mereu daca fac cu adevarat tot ce se poate face pentru a-i alina durerea. Oare chiar are colici sau este vorba de ceva mai grav si fiecare intrebare din capul meu se sfarsea cu plansete de neputinta si frustrare. Am cumparat cele mai scumpe medicamente pentru colici si fetita tot se trezea noaptea plangand. desi toti ma linisteau si-mi spuneau ca este normal, eu tot ma framantam si plangeam ore in sir singura cu fetita in brate.

Am citit foarte multe articole despre copii si carti, dar cel mai mult m-a binedispus un sfat dintr-o carte care spunea asa. Daca copilul tau plange fara incetare si nusti cum sa-l faci sa taca, du-te in alta camera, respira adanc si linisteste-te tu intai apoi incearca sa-l linistesti si pe el. Sa ai un copil este un stres permanent pe care doar o mama il intelege.

Inca din prima zi de viata a fetitei mele, cand dormea mergeam din 10 in 10 minute sa o verific daca mai respira, speriata fiind de sindromul mortii subite. Desi nu am intalnit cazuri reale de acest sindrom ci doar am citit despre el, frica era mereu in mine si ca sa fiu impacata, o verificam mereu sa vad daca respira.

O alta teama frecvent intalnita este aceea de moarte prin innecare cu propira voma si de aceea, pe timpul noptii ma trezeam instinctiv din ora in ora sa vad daca mai respira si sa verific daca doarme intr-o parte, daca s-a intors sau daca a vomitat. Voma la bebelusi, o alta problema cu care m-am confruntat si care mi-a dat probleme si multa teama.

Fata mea, nu eructa imediat dupa ce papa si trebuia sa o bat pe spate destul de mult sau sa o tin pe burtica pana scotea aerul si de aceea, ea a vomitat foarte mult dupa fiecare alaptare. Timp de 3 luni de zile, voma era dupa fiecare masa si de aceea teama de voma in somn ma tinea treaza noptile.

Sotul nu a inteles niciodata schimbarile prin care trec si temerile mele si de fiecare data cand ma vedea ca plang probabil credea ca o iau razna. Eu ma scuzam ca inca mai am hormoni in mine, dar nu cred ca m-a crezut, cand eu de fapt eram depresiva si speriata de noua mea viata.

Mamicilor, nu disperati ca totul cu timpul se va remedia si va fi mai bine. Fiti tari si aveti incredere in voi.