Intr-un tarziu bietul Antonel a ajuns in vatra unui sat tocmai cand pe la ferestele caselor incepuse sa se aprinda luminile. Mergand pe ulita principala se intreba in sine la care poarta ar putea sa bata sa-l gazduiasca in acea noapte si sa manance ceva, ca nu mai putea de foame? Dar lumea din acel sat parca s-ar fi culcat odata cu gainile, ca nu vedea pe nimeni trecand. Si tot mergand el asa pe ulita satului se pomeneste ca a ajuns in fata Bisericii. Atunci in capsorul lui micut ii veni o idee nastrusnica. Se gandi sa petreaca noaptea in clopotnita bisericii. Se gandi ca a dormit el noaptea in padure si nu a patit nimic, si de bine de rau are un acoperis deasupra capului. Zis si facut! A intrat in curtea bisericii si s-a urcat pe scara in clopotnita.

Cand a ajuns acolo, un zgomot neasteptat l-a facut sa tresara de sapima, dar repede si-a revenit pentru ca si-a dat seama ca nu fusese altceva decat niste turturele care isi faceau cuib pe sub strasina si care-l vazandu-l pe Antonel s-au speriat si ele. Ce e drept e drept! Ii e teama totusi. Parca in noaptea trecuta a avut mai mult curaj. Aici o nazbatie de cucuvea scaote din rastimpuri niste sunete de ii face parul maciuca. Pe deasupra ii era o foame de lup iar frigul care se inteteste de la un minut la altul il inghesuie de-abinelea intr-un colt. Dar ranile lui sunt mult mai dureroase acum in timpul noptii si podeaua pe care s-a culcat e asa de tare si foarte rece. Nu avea din ce sa isi faca asternut si nici cu ce sa se inveleasca. O noapte de durere si nesomn. Dar va supravietui ca doar este barbat, chiar daca are doar 7 anisori. Ce bine a dormit in padure si iata acum cat sufera in mijlocul satului.

Se gandi oare cat mai este pana se va face de ziua! Cu astfel de ganduri s-a tot framantat el mult si bine si cand credea ca se apropie zorile, atunci l-a furat somnul. Cat a dormit nu poate sti, dar cand s-a trezit soarele se arata din plin pe cer. Ii era tare frig, il dureau si ranile si oasele din cauza ca dormise pe podea. Si cand s-a ridicat in picioare auzi deodata o voce puternica venind din ulita. Era ingrijotorul bisericii care a descoperit ca dormise acolo. Si reusi sa il fugareasca. Desi este dimineata totusi se simte obosit. Si cum sa nu fie cand o noapte rece si lunga de noimbrie si-a petrecut-o intr-o clopotnita fara pereti? Cum sa nu fie obosit cand ranile muscaturilor de caini sunt inca proaspete si au inceput sa sangereze? Sa indrazneasca sa ceara de la cineva vreo bucatica de paine si o cana de apa? Ii era tare foame si sete! Sub gandurile acestea se pomeni iesit din acel sat si porni din nou singurel la drum, fara a sti unde va ajunge sau ce va face!

Merse el ce merse si deodata ajunse la un rau peste care nu era nici un fel de pod. Nu avea decat sa stea in loc si sa astepte ca si asa trebuia sa se odihneasca. Era mult prea obosit, burtica lui cerea de mancare, iar gandurile nu-l slabeau nici o clipa. Era a treia zi de cand plecase de acasa iar in acea zi nu mancase decat putina paine cu lapte iar cu zi in urma nu mancase decat cateva alune pe care le culesese din acel alun. Dar pe partea cealalta a raului se vedea o padure. Cu privirile atintite in directia padurii observa ca din partea acea venea o caruta cu cai. Cand aceasta sosi la rau, Antonel se opri drept in fata carutii.