A fost foarte greu cand a trebuit sa plec, dar pentru bani in plus si conditii mai bune de trai acasa am ales sa fac acest lucru. Greu a fost, foarte greu si inca este dificil pentru orice parinte care isi lasa copii in tara. Nu pleci ca e prea bine acasa, pleci pentru ca nevoile si cheltuielile cer acest lucru. Am lasat acasa cu inimioarele pline de tristete, dar au fost incurajati de bunici ca totul va fi bine.

Ajunsa in Spania, am reusit sa ma cazez intr-o casa foarte frumoasa, spatioasa si curata. A doua zi am inceput sa lucrez la fabrica de confectii a noii mele sefe. Cand am intrat in sala, era imensa, modernizata, nici nu se compora cu salile sau cu atelierele de confectii din tara. Seara dupa ce am ajuns acasa, i-am sunat pe copii si le-am povestit cum a decurs prima zi de munca. Bunica copiilor era ingrijorata pentru ca scoala se apropia iar banii nu prea ajungeau sa-i pregateasca cum trebuie. Am inceput sa planga stiind ca copii mei nu au iar eu inca nu puteam sa trimit nici un ban acasa.

A doua zi cand am ajuns la servici, sefa mea a observat ca plansesem si ma chemat in biroul ei. I-am povestit ce vorbisem cu copii si bunica. Pe fata ei se vedea ca parca era si ea afectata. Imi povestise ca stie perfect ce inseamna sa nu ai sa le dai copiilor cand au nevoie. Nici ea nu fusese cu stare cand era mai tanara dar cu putina ambitie si vointa a reusit sa ajunga unde era acuma. M-am intors la masina de cusut unde lucram.

Sefa mea ma cheama din nou. De data asta chiar eram destul de curioasa pentru ce ma cheama iar. De bunavoie a hotarat sa-mi ofere o suma de bani mica sa pot trimite acasa la copii, echivalentul a banilor de transport. Nu pot spune in cuvinte ce fericire si multumire am simtit atunci. Mi-a dat voie chiar sa ma duc sa-i trimit acasa. Dupa ce am trimis banii am sunat acasa si am spus bunicii despre banii trimiti. Am rugat-o ca dupa ce scoate banii sa scoata copii in oras si sa le cumpere ce vor ei. Seara am sunat din nou acasa sa aud cat de multumiti erau micutiii mei.

Dupa vreao 2 saptamani am reusit sa le trimit din nou bani sin un pachet. Ca sa nu mai cheltuie in tara pe rechizite pentru scoala le-am cumparat eu majoritatea lucrurilor care aveau nevoie. S-au bucurat enorm de ceea ce au primit iar eu ca mama eram mult mai multumita. Este extrem de greu sa nu le vezi fetisoarele lor pline de bucurie. Stateam si ma uitam la pozele lor, cat de micuti si nevinovati sunt. Nu erau ei vinovati pentru lipsurile de care au dus parte. Pur si simplu viata nu a vrut sa fie darnica cu noi. Dar cu ambitie si vointa vom reusi sa ne putem pe picioare.

Zilele au trecut iar luna septembrie a sosit. Chiar daca era departe de ei aveam aceleasi emotiii sau chiar mai mari pentru ca incepeau scoala. Ma gandeam la micutul meu baietele care era in clasa pregatitoare. Era un baietel mai sensibil si mai mamos si nu eram sigura de cum se va descurca. Seara cand am ajuns acasa mama mea mi-a povestit la telefon cat de frumosi au fost amandoi in prima zi de scoala. Mi-a trimis si cateva poze pe telefon. Erau foarte minunati in poze. Zilele treceau, munca mergea destul de bine, bani luam. Ma rugam in fiecare zi sa-mi dea Cel de Sus putere sa lucrez in continuare.

Chiar daca eram departe de familie incercam sa le trimit pachete, bani si cam ce mai doreau ei. Sa nu simta prea mult lipsa. E greu dar pentru fericirea copiilor mei, merita.