In acest articol vreau sa va povestesc minunea care mi s-a intamplat in copilarie, chiar in ziua de Craciun. Este vorba de o poveste traita de mine, ce m-a marcat si mi-o amintesc clar si acum dupa ce au trecut aproape 2 decenii.

Nici nu m-am apucat bine de tastat si deja ma iau fiori si simt un nod in gat impletit cu lacrimi in ochi. Insa nu va mai tin pe jar, ci am sa incep.

La blocul unde locuiam in copilarie, ne-am trezit noi copiii cu un pui de caine. Eu i-am ales numele Rex, dar fiind micuti toti de la bloc am aflat mai tarziu ca Rex era de fapt Rexa. Acest caine a copilarit cu noi, ne-a iubit pe toti copiii, s-a jucat cu toti si ne-a oferit toata dragostea pe care doar un patruped stie sa o ofere. Eu m-am simtit cumva mai special pentru Rexa, poate si pentru ca iubeam cainii inainte de a stii sa vorbesc corect cuvintele, poate si pentru ca cea mai mare dorinta a mea era sa am un prieten pentru toata viata. Ma simtem speciala, nu era zi, indiferent de vreme, ca Rexa sa nu zaboveasca macar o ora in fata gemului meu (si stateam la etajul 2), dar nici eu nu rezistam sa cobor o fuga scarile sa o mangai sau macar sa ii arunc pe geam cateva oase.

Toate bune si frumoase, cu amintiri cum nu vor mai exista vreodata. Amintiri haioase caci m-a prins mama cand Rexa ma pupa pe toata fata si ca orice parinte ingrijorat de microbi m-a certat - 5 minute ca dupa aceea a inceput sa rada (si mentionez ca nu am patit nimic la ten, ba chiar ma laud cu un ten frumos!). In fine, am amintiri multe cu acest catel... Unde mergeam eu si gasca de copii ne urma. Imi amintesc ca daca se lua cineva de noi sa ne necajeasca, Rexa mea era acolo sa ne apere.

Nu imi amintesc exact anul insa se intampla pe la inceputul lui noiembrie ca o echipa de hingheri (cel mai probabil chemati de vecinii ) sa treaca prin zona blocurilor unde locuiam. Era a doua oara in luna noiembrie cand treceau pe acolo; prima data am reusit sa o ascundem pe Rexa in apartamentul unui baiat de la parter. A doua oara insa.... nu am mai fost pe faza. Hingherii mi-au luat-o pe Rexa. Nu are nimeni idee ce a fost in sufletul meu... Mama, tata ma vedeau cat de trista eram in fiecare zi si cum seara inainte de culcare plangeam dupa Rexa mea. Iesitul la joaca mi se parea pustiu fara ea. Tresaream la fiecare latrat din cartier, desi ii stiam vocea, speram ca este ea.

Zilele treceau iar Rexa mea nu mai venea. Auzeam vecinii vorbind prin fata blocului si tremuram si ma durea enorm sa aud asa ceva. Mama incerca sa ma convinga ca sigur traieste doar ca poate nu mai stie sa vina spre casa. Mi-era frica ca exista posibilitatea de a nu o mai vedea vreodata pe Rexa.

Intr-o noapte am visat-o; imi aduc aminte clar visul - a fost unul cel mai frumos din vremea aceea si din prezent. O visasem ca venise cu cea mai buna prietena a mea in fata blocului si ma chemau la joaca, iar Rexa facea tumbe si sarea fericita.

Inainte de Craciun, am mers cu mama putin in oras. La intoarcerea spre casa, m-a intrebat mama, pe mine, un copil de 6-7 ani: Fara sa ezit, fara sa stau pe ganduri, am dat raspunsul care mi-a venit din tot sufetul. Am retinut atunci glasul mamei si ochii ei usor inlacrimati. In seara aceea am adormit cu atatea sperante...

Si, minunea mi s-a intamplat! Da! Acum mare fiind si tot consider ziua aceea de Craciun ca fiind minunea mea! A fost exact ca in visul meu! In dimineata de Craciun cine credeti ca privea in sus si latra? Da, era Rexa mea! Era ea, viata mea, fericirea copilariei mele! Venise acasa dupa mai bine de o luna in care doar sufleteul ei frumos stie pe unde a umblat si prin cate o fi trecut.

Acesta a fost povestea copilariei mele. De atunci cred in magia Craciunului si in minuni!

Sper sa le cititi si copiilor dumneavostra acest mic articol, indiferent de varsta pe care o au. Minunile se intampla; trebuie doar sa crezi!