A fost o data ca niciodata..... De mult, tare de mult, eram tanara. Si plina de viata. Si mi se parea ca orice visez se va si indeplini. Am cunoscut un baiat. Era sensibil si timid, opusul meu. Si cum caracterele opuse se atrag, m-am indragostit de el. O dragoste plina de pasiune si sentimente incalcite. Dupa o vreme am ramas insarcinata. Cea mai mare bucurie din viata mea. Mereu visam sa am un baietel doar al meu.

Dar bucuria mea a durat pana m-am hotarat sa anunt vestea cea mare. Prietenul meu a ramas... "contrariat", parintii - socati. Erau timpurile cand nu se pitea discuta despre un copil decat dupa casatorie. Atunci au inceput discutii aprinse. "Faci intrerupere urgent, nici nu se pune problema!". Am ramas fara cuvinte. Bucuria mea se transforma, incet dar sigur, in problemele altora. Am incercat sa explic ceea ce simteam, am cerut ajutorul singurei persoane care stia ce inseamna sa simti cum creste in tine o alta viata, mama. Si m-a ajutat... oarecum. Mi-a dat de ales intre doua variante. Ori trec copilul pe numele parintilor mei, urmand sa am grija de el ca frate, ori ma casatoresc. Ideea ca as trai langa copilul meu fara ca acesta sa stie ca ii sunt mama m-a inspaimantat. Am discutat cu prietenul meu care, dus de val, a fost de acord sa ne casatorim. Simteam ca ceva nu era in regula. Atractia intre noi era aceeasi ca la inceput, dar nu eram sigura ca aceasta casatorie era potrivita. Totusi, am acceptat: i-am cunoscut parintii, le-am spus ce am hotarat (normal ca nu au fost de acord la inceput, pentru ca era totul in graba, dar s-au comformat), fara sa le spunem ca sunt insarcinata. La 2 luni am facut nunta - nu mare, dar toti prietenii ne-au fost alaturi. Singurii care ne-au ajutat la pregatiri au fost bunicii mei, Dumnezeu sa-i odihneasca - care erau bucurosi ca vor avea primul nepot. Chiar daca am vazut fete imbufnate si nemultumite la petrecere, totul a fost frumos. Eram prima din grupul meu de prietene care se casatorea si fetele erau oarecum invidioase, dar si fericite pentru mine.

Dupa nunta a inceput declinul. Cu banii ce i-am strans am platit datoriile, si am ramas pe zero... total. Pentru ca era tanar casatorit, sotul meu a renuntat la serviciu. Eu am lucrat inca 4 luni, apoi am intrat in concediu prenatal. Statea cu parintii mei, dar era destul de dificil sa ne organizam. Pentru ca nu am fost de acord cu primele doua propuneri ale lor, nu aveam nici un sprijin. Asa ca locuiam in casa ca si cum am fi stat in gazda.

Toate greutatile mi se parea ca s-au risipit cand am nascut. Un baietel frumos si frumos, plin de viata, pentru care eram hotarata sa fac orice. Eram cea mai fericita mamica din lume si stiam ca nimic nu ma va mai dobori. De bucurie ca are baiat, sotul meu a sarbatorit cu prietenii. Si sarbatorea de cate ori spuneam ca avem nevoie de pampers sau de hainute pentru cel mic. Eram tot timpul in compania prietenelor mele, pentru care botul meu de aur era cel mai interesant lucru de pe pamant. Ne bucuram impreuna pentru o gangureala, pentru un zambet si pentru o manuta intinsa. Si asta fara sa-mi dau seama ca in locul lor, de fapt, trebuia sa fie tatal sau. Sau poate stiam asta, dar nu voiam sa recunosc.

Intre timp, el si-a gasit un serviciu, nu prea bine platit, dar si-a gasit. Cand analizez acum situatia, cred ca a cautat mai mult pentru a avea un refugiu. M-am intors si eu la lucru, cu cel mic langa mine, deoarece serviciul imi permitea asta. Deja era mai bine. Ne ajungeau banutii, asa ca greutatile financiare au ramas in urma. M-am straduit sa-i ofer baiatului tot ce nu am avut eu. Si, in mare parte am reusit.

Pentru ca relatiile dintre noi s-au mai ameliorat, am inceput sa ne comportam ca o familie. Mergeam impreuna in parc, la cumparaturi, faceam planuri de viitor. Pentru ca amandoi aveam salariu, ne-am hotarat sa ne mutam singuri, in chirie. A fost o perioada minunata. Era casuta noastra, unde ne bucuram sa vedem fiecare realizare a copilului. Bineinteles ca de prieteni nu duceam lipsa. Dimpotriva, erau mereu la noi. Doar ca pentru mine devenise obositor. Mereu petreceri, mereu mancare pe masa si vase de spalat, timp tot mai putin pentru cel mic, bani tot mai putini investiti in ceea ce era necesar si tot mai multi aruncati pe nimicuri. Am incercat sa discutam, sa ne punem de acord cu ce vrem sa facem cu viitorul nostru, si am primit din partea lui un raspuns destul de ciudat: "Am avut o copilarie nefericita. Acum vreau sa copilaresc si sa-mi indeplinesc visele"......