Lunile au trecut repede iar micut mea Maia a implinit 7 luni. Chiar daca nimeni nu prea face acest lucru, eu i-am facut un tortulet si am invitat cativa prieteni sa o sarbatorim. Ca doar o data in viata ai 7 luni. Chiar daca era micuta, se citea pe fatuca ei micuta fericirea. Fusese operata la ochi si acum putea vedea… nu foarte bine… dar pentru noi conta extrem de mult ca putea sa ne deosebeasca, sa-si cunoasca jucariile. La un moment dat o vecina de bloc a luat-o in brate… iar in secunda urmatoare a lasat-o pe pat si a iesit speriata din camera. Fetita mea plangea foarte tare, nu stiam ce se intampla. Am fugit repede dupa ea sa-mi explice ce sa intamplat. Am aflat cu parere de rau ca micuta mea deja incepuse sa aiba simptomele autismului. Ma asteptam la asa ceva, am fost avertizati sa ne asteptam la asa ceva dupa ce va mai creste. Maia incepuse sa-si dea ochii peste cap, sa se uite imprastiat, nu mai era atenta cand vorbeam cu ea, scotea sunete si gemete ciudate.

In acea nopate nu am putut dormi deloc, eram speriata. Sotul meu era plecat in deplasare iar eu eram din nou singura. Am inceput din nou sa ma intreb ce voi face cu ea?Cum ma voi descurca? Oare ce se va intampla cu mine? A doua zi dimineata l-am sunat pe medicul specialist sa-i spun cele intamplate.Se astepta la asa ceva! L-am rugat sa ne primeasca la ei sa o consulte, sa-i verifice starea de sanatate. Pentru ea ne mutasem din oras sa fim mai aproape de doctor. A consultat-o si a zis ca simptomele au survenit brusc si ca nu exista tratament, doar ceva experimental sa tina boala sub control. Am acceptat acest lucru, chiar daca in sinea mea nu eram de acord. In cateva incepuse tratamentul experimental. Implinise 8 luni iar asistentele de pe sectie i-au adus jucarii si o prajitura. Mi se rupea sufletul in doua ca nu stia ce se petrece. Acele medicamente erau foarte toxice pentru organismul unui bebelus.

Dupa prima cura, a inceput sa verse, sa-i cada parul din cap, slabise. Plangeam alaturi de ea si ma rugam neincetat sa fie bine. La a doua cura a lesinat de durere si a ajuns la terapie intensiva. Facuse un preinfarc! Inimioara ei plapanda nu a facut fata la acele medicamente. Cadrele medicale mi-au zis sa ma astept la orice si sa aduc un preot la capatuil ei. Am refuzat sa cred ca sufletul meu nu se va mai trezi. Am umblat pe la toate bisericile din oras sa aprind lamanari! Cand am ajuns al spital am aflat ca se trezise si putea respira singura.

Am cerut sa plecam acasa pe raspunderea mea iar daca se va intampla ceva macar va fi acasa. Am ajuns acasa si am dus-o in camera la jucariile ei. Striga nervoasa la un ursulet de plus! Micuta mea se simtea mai bine. Am intrerupt orice experiment medicamentos si orice contact cu cadrele medicale. Cautasem pe internet cazuri asemanatoare care nu s-au vindecat dar au putut duce o viata cat de cat de normala. Gasisem un nr de telefon al unei mamici si imediat am sunat-o iar in acea seara ne-am intalnim. Mi-a povestit despre copilul ei cu autism si ca a trait 30 de ani. Murise de pneumonie! Mi-a zis de un spital specializat in asa ceva, doar ca era in Turcia. Am rugat-o sa-mi dea toate datele daca le mai are sa ma interesez. In dupa amiaza zilei uramatoare acea doamna era la usa mea cu tot felul de pliante si informatii. Mi-a aratat si poze cu copilul ei in diferite etape ale bolii. Daca nu te uiata-i atent, puteai jura ca era totul normal.