Mi-am revenit si nu voiam decat sa-mi vad fetita. Dormea! Semana cu un ingeras. Era un copil nevinoavat lovit de soarta! Si cand ma gandesc ca voiam sa o dau spre adoptie! Doamne, cum m-am putut candi la asa ceva cand ea a devenit aerul pe care il respir?

A programat-o ptr inca o serie de analize si radiogarfii, tomografii ecografii. Spre nenorocirea mea, majoritatea nalizelor au iesit proaste. Medicul nu-si dadea seama care ar fi fost cauza? Tot timpul eram prezente ptr tratament. Si acasa respectam schema de tratament cu sfintenie. Ii aratase cazul unui coleg de-al lui care mai avuseze astfel de copii cu probleme. Din cauza ca boala era deja mult prea avansata, tratamentul nu si-a facut pe deplin efectul. Dar ea parea ca este bine! Incepuse sa manance, sa se joace, sa deseneze cum stia ea.

Cum sa nu-mi dau seama daca ceva nu este in neregula? Doar eram mama ei! De data aceasta a trebuit sa stam internate mai mult timp ca de obicei in Turcia. Nu intelegeam un lucru! Daca plamanii erau afectati asa cum spuneau ei, de ce nu vedeam macar un mic simptom? Ceva care sa vad cu ochii mei? Eram bulversata, nu mai stiam de viata mea, nu mai stiam cei cu mine. Totusi micuta mea parea ca e bine! Totusi cum sa fie bolnava? Atunci medicul m-a chemat in cabinetul sau si mi-a aratat radiografiile facute in ultimele doua saptamani.

Intr-adevar, pe saptamana ce trecea se vedau diferinte mari intre marimea plamanilor. Practic plamanii se uscau… dar nu dadeau nici un simptom… decat in ultima faza cand incepi sa tusesti, sa scuipi sange… si gata! Iar diagnosticul de deces - pneumonie cronica! Au trecut 8 luni si am reusit sa ne externam si sa ajungem la casuta noastra. In saptamana respectiva i-am facut si in tara o radiografie si o tomografie.

Dupa care am luat legatura cu un medic pneumolog sa-mi explice toate etapele prin care va trece. De la ultima radiografie facuta in Turcia si cea facuta in tara nu era nici o diferenta. Nu stiam daca sa ma bucur sau sa ma ingrijorez. Am ajuns la pneumolog cu rezultatele si mi-a explicat ca tratamentul pe care il ia acum reuseste sa tina problema sub control. Incepusem sa plang si sa-i multumesc ptr vestea minunata! Am sunat si in Turcia sa le dau marea veste.

Simteam ca si ei se bucura alaturi de mine… si chiar asa era! Dar era obligatoriu ca la doua saptamani sa-i fac cate o radiogarfie sa vedem evolutia. Timp de 5 luni i-am facut radiografii si nu era nici o schimbare. Oare toate rugaciunile mele erau in sfarsit auzite? Oare fetita mae va trai? Vom respecta toate conditiile medicilor doar ca ea sa fie langa mine. Timpul trecea si cineva implinea 6 ani. Ii dadusem camanda de un tort mare cu desenele ei preferat, am chemat familia, prietenii, copii din cartier. Era fericita! Plangeam alaturi de ea! Fetita mea era binisor!

Nu trecea zi in care sa nu ma rog si sa nu-i multumesc Domnului ca mi-a lasat-o langa mine. In Turcia nu am mai plecat. Am acceptat sa urmeze in tara un tratament si care parea ca dadea totusi rezultate. Zilele, saptamanile, lunile treceau parca ca vantul si ma trezisem ca mai sunt inca doua luni si micuta mea va merge in clasa I. Va fi eleva! Ca de obicei, incepeam sa plang ca o bleaga! Ca mama deja imi vedeam copilul in uniforma in curtea scolii, cu flori in mana ptr doamna invatatoare. Era o imagine foarte frumoasa, minunata! Deja eram in luna septembrie. Mai erau cateva zile pana la inceperea scolii. Ne pregeateam cat se poate de bine pentru prima zi de scoala. Cu emotie si cu multe asteptari, a sosit si ziua de scola.