Nu-mi place iarna la oras..., dar cred ca nici orasului nu-i place iarna. Ca orice om ma bucur nespus la primii fulgi de nea. Ii privesc atent de la fereastra cum isi cauta loc sfiosi printre betoanele gri si se aseaza tematori pe fiarele reci ale masinilor. Danseaza linistiti in aer pana intalnesc blocurile cenusii. Unii se sting subit la atingerea pamantului, dar altii se incapataneaza sa reziste si usor, usor imbraca orasul intr-o mantie alba de sarbatoare.

Dar cum spuneam, orasului nu-i place iarna..., caci nici nu apuca sa se odihneasca primii fulgi de nea, ca orasul se chinuie cu inversunare sa se scuture de cojoacele iernii. Din zorii diminetii masinile pornesc stergatoarele impingand zapada cu dispret, toate drumurile sunt presarate cu sare si nisip, toti arunca zapada de colo-n-coace, parca ar fi cel mai mare dusman. Nimeni nu mai are timp sa se bucure de ea. Toti trebuie sa ajunga undeva, toti sunt grabiti, si zapada doar ii incurca. Nu mai lipeste nimeni nasul de geamul inghetat, nu mai face nimeni ingerasi si oameni de zapada. Si bietii fulgi se topesc resemnati dupa ce au strabatut atata amar de drum pentru a imbratisa un moment orasul. Dar se intorc inapoi in ceruri, si poate data viitoare norii ii vor cerne in alta parte..., poate undeva la tara...

Iubesc iarna la tara... caci satele iubesc iarna. Toti copacii atarna greu sub greutatea zapezii, stresinilor le cresc colti mari si ascutiti de turturi si gerul, jucaus, deseneaza flori pe la ferestrele caselor. Lemnele trosnesc in soba si in casa e un miros imbietor de paine calda, caci bunica coace colaci pentru colindatori. Bunicul are mereu treaba pe afara si se intoarce in casa cu nasul rosu si o barba mare si ninsa. Are mereu cate un sac in spate si e plin de voie buna. Din cauza asta mult timp l-am suspectat ca ar fi Mos Craciun. Nopti la rand am cautat prin hambare atelierul ascuns. Ma asteptam ca in orice clipa sa dau nas in nas cu o ceata de spiridusi care mesteresc de zor la jucarii. In preajma Craciunului, nu indrazneam sa inchid un ochi. Urmaream orice miscare printre gene, pana pierdeam lupta cu somnul si incepeam sa visez...

...Bunicul se schimba in straiele rosii cu blanita alba, il scotea pe Ion, calutul lui credincios, din grajd si ii dadea sa manace jaratec, si ca in povestea cu Harap-Alb, acesta se transforma intr-un ren frumos, cu un nas ca o ridiche. Caruta lui se prefacea in sanie cu zurgalai si decolau impreuna spre inaltul cerului pana se amestecau cu stelele. Parcurgeau intreaga lume intr-un singur ceas si cand se intorceau, sacul cel mare ce gemea de jucarii la plecare, acum era aproape gol. Bunicul se strecura inapoi in casa si scormonea in sac, de unde scotea ultimul cadou.... al meu. Il aseza sub bradutul nostru impodobit cu mare grija de mine in Ajun si se cuibarea inapoi langa bunica...

Cand ma trezeam, cadoul meu era acolo, si stiam ca nu a fost un vis.
Dar intr-o iarna, mai apriga ca oricare alta de pana atunci, bunicul s-a imbolnavit exact in preajma sarbatorilor. Nu mai umbla tot timpul prin curte si nu mai venea cu barba inghetata si cu sacii plini in casa cum facea altadata. Si cand a venit Ajunul, si eu impodobeam bradutul dupa datina ce-mi era atat de draga, bunicul zacea tot in pat, rosu de febra, fara veselia lui caracteristica perioadei acesteia. Dupa ce am asezat ultimul glob, mi-am facut curaj, m-am apropiat de el, si plimbandu-ma cu degetele prin barba lui deasa si carunta l-am intrebat:
- Bunicule, mai vine Mosul anul acesta?
- Sigur dragul meu. De ce intrebi? Ai facut traznai, ai suparat-o pe bunica?
- Nu! sar eu repede in apararea mea.
- Pai si atunci? De ce n-ar veni? Cand vreodata te-a uitat mosul pe tine?
- Da bunicule, dar ceilalti copii? il intreb eu, si ii fac pe furis cu ochiul, ca sa inteleaga ca secretul lui este in siguranta cu mine.

Bunicul a stiut imediat ce s-a infiripat in mintea mea si mi-a explicat, cu vocea lui calda si duioasa, cum fiecare copil din lume are Mosul lui. Cum ca nu exista un singur Mos Craciun si nici un copil nu ramane niciodata fara cadou, daca bineinteles este cuminte. Era chiar mai bine decat speram, aveam propriul meu Mos Craciun. Si ce ma incalzea cel mai tare, in acea iarna necrutatoare, era gandul ca intr-o zi voi fi si eu Mos Craciun pentru nepotii mei. Era cel mai puternic sentiment de implinire pe care il simtisem vreodata.

Spre deosebire de multi copii, eu nu am simtit niciodata dezamagirea faptului ca Mos Craciun nu exista. Pentru mine exista si acum, si ma asteapta acolo la tara, unde iarna e mai frumoasa si sarbatorile inca mai au arome de brad, nuci si mere. Cand va ajunge iarna pe la mine prin oras, am sa ma agat de coama ei sura, si-am sa ma las purtat de viscol, si-am sa dansez cu fulgii de nea, pana vom ajunge la tara, si-acolo ne vom bucura impreuna de sarbatori si de colindatori.

Oricum, nici iernii nu-i place orasul..., de aceea nici nu poposeste prea mult pe la noi. Si ea cauta natura. Se ascunde in cei mai inalti munti, si se intinde mladioasa pe crestele lor, de unde nu o mai deranjeaza nimeni pana la vara.