A trecut vremea, cu bune si cu mai multe rele. Am incercat sa-mi conving sotul ca e bine sa ne despartim, ca avem idealuri diferite, ca nu facem decat sa ne amagim. In zadar. Aveam o casuta draguta, un serviciu foarte bun, copii sanatosi, dar nu aveam linistea pe care ar trebui sa o aiba fiecare mamica. Imi venea mereu sa-mi iau copiii si sa plec. Cateodata, intarziam la serviciu, cu copiii langa mine, pana seara, pentru a nu mai avea parte de scandal si reprosuri.

Si de cate ori am incercat sa discut despre separare. Nu in acte, fizic. I-am promis ca nu-i interzic sa-si vada copiii, ca este oricand bine venit, numai sa plece. Si … aplecat. La munca in afara. Asa ca am gasit o solutie neortodoxa de a pune capat relatiei. Mi-am gasit pe cineva. Cat el era plecat la lucru. In ideea ca va afla si nu se va mai intoarce. Doar ca lucrurile au evoluat altfel decat credeam eu. Desi stia care este scopul legaturii mele cu el, celalalt barbat m-a ajutat. Ne-am cunoscut, ne-am povestit vietile, ne-am povestit visele.

Sotul meu m-a acuzat ca vreau sa-l despart de copii, si asta m-a pus pe ganduri. Totusi, era timpul sa pun piciorul in prag. I-am spus ca eu nu-l mai vreau, dar are tot dreptul din lume sa-si vada copiii, pe care ii iubeste atat de mult.

Au trecut de atunci 6 ani, iar el i-a vazut decat o singura data, cand am fost nevoita sa-i aduc in sala de tribunal, pentru a spune cu cine vor sa ramana. De bunastarea lor nu-l interesa sub nicio forma. Baiatul cel mare a fost internat pentru ca a cazut de pe bicicleta si si-a fracturat piciorul. L-am anuntat (asa mi s-a parut normal), si mi-a raspuns...."Doar nu sunt medic sa-l vindec eu." Anul trecut am reusit sa terminam procesul de divort. Fostul meu sot este bine, are un serviciu bun si o partenera care il face sa uite de greutatile din viata lui. Copiii sunt bine, deja sunt mari si ma mandresc cu ei. La acest moment sunt cei mai buni din scoala (stiu sa ma laud…), iau bursa de merit.

Si eu sunt bine. Desi sunt persoane care ma condamna pentru felul in care mi-am trait viata, sunt impacata ca, pana la urma, am razbatut. Sunt linistita, sigura ca visele mele se vor indeplini - o parte din ele deja sunt reale; iar Barbatul "celalalt", care ne-a fost alaturi, este acum tatic pentru trei copii care il iubesc mult, poate mai mult decat pe mine.

A fost odata ca niciodata... povestile se termina intotdeauna cu bine. Doar ca a mea mai are pana acolo. Ma simt tanara alaturi de copiii mei, plina de viata si stiu sigur ca voi lupta sa fac tot ce mi-am propus. 10 ani de casnicie au adunat destule neajunsuri care sa-mi arate cat de puternica sunt.

O viata zbuciumata a unei mame care a facut multe greseli. O viata care arata ca iertarea si rabdarea sunt bune, doar daca merita. O viata in care copiii aduc lumina si fericire. O viata pe care am trait-o intens, si pe care voi continua sa o traiesc frumos, alaturi de cele 3 + 1 persoane care merita sa fie fericite.