Dupa ce s-a asezat drept in fata carutei care trecea pe acolo, sateanul opri caruta in forta. Antonel il rugase sa-l duca in cel mai apropiat sat. Sateanul a fost de acord si l-a last pe micul nostru Antonel in satul Lipia. Dupa ce ajunse in Lipa continua drumul flamand, insetat si ingandurat. Era tare flamand si pe camp nu mai este nimic decat miriste goala si peste care dimineta se asterne bruma. Cu toata oboseala isi grabi pasii dar cand ajunse la padure observa cu durere ca nu sunt alune. Cauta in sus cu privirea prin crengile arborilor si nu vazu nici un fel de fruct decat frunze galbene si rarite de vreme. Rascoli cu piciorul stratul de frunze moarte si policrome de pe jos, dar totul fu in zadar. S-ar putea sa fi si alune dar mai in adancul padurii. Acum toamna parca-l chinuie si mai rau, dar asa cum era porni mai departe in noianul deznadajduit. De acum drumul pe care merge se departeaza de padure si undeva nu prea departe se vede un sat. Aici sigur va avea curaj sa ceara ceva de mancare, ca nu mai rezista fara sa manance ceva, macar o bucatica de paine.

I s-au slabit si picioarele de atata mers. Ajuns la merginea satului a vazut cimitirul si acolo lume multa iesind si indreptandu-se catre sat. Doua femei imparteau dintr-un cos coliva si covrigi. Fusese o inmormantare. Antonel al nostru se apropie cu sfiala si cu toate ca ii era tare foame totusi nu avu curaj sa ceara ceva. Si sta mititelui rusinat intr-o parte. O femeie din cele care imparteau pomana se apropie de el si intra in vorba, vazand cat de mic era ii dadu si lui coliva si covrigi. Antonel intreba de acea femeie unde ar putea cere gazduire peste noapte. Iar femeia ii arata drumul drept unde ar putea ajunge. Dupa ce a multumit pentru pomana Antonel pleca in directia aratata de acea femeie. Cu o sporita speranta in suflet se asternu din nou la drum. Se gandea cat de buna a fost acea femeie cu el. Chiar daca era un copil strain totusi i-a dat sa manance ceva. Dar marele lui gnad era ce se va intampla cu scoala?Ca doar chiar daca este un fugar la scoala trebuie sa mearga. Intr-un tarziu ajunse la o stana. Era vorba despre locul de care ii spusese acea femeie de la cimitir.

Iata-l ajuns in dreptul padurii unde era asezata si stana. Cand ajunse la vreo doua sute de metri de tarc vazu cum s-a pornit in goana mare, venind in intampinarea lui o droaie de caini. Repede se catara intr-un copac ce crescuse chiar langa tarc. Tremura de frica. Nu vroia sa mai pateasca la fel cu cainii. Inca erau proaspete ranile facute de cainii de la casa varului lui. Incepand sa tipe cat il mai tineau plamanii s-a trezit cu un om venind spre el. Era un om imbracat in negru. Omul fulera si cainii se potolira de indata. Antonel se uita printre crengi si vazu ca omul acela se apropie de el si zise cu glas tare sa se dea imediat jos din copac, sa nu-i fie teama. Si copilul dupa cateva clipe de ezitare vazand ca nu mai este nici un pericol se cobara si acum putea vedea mai bine cine este salvatorul.? Era un tata parinte, care avea barba mare, poarta anteriu negru si caciula, tot neagra. Un timp au stat si au discutat, Antonel a povestit viata lui nefericita de la moartea parintilor lui. Dupa ce au terminat cunosterea si discutia au pornit impreuna spre stana. Parintele avea doua colibi la stana. Coliba era alcatuita din doua camere. Prima era mai mare si semana cu o magazie unde erau depozitate multe lucruri de bucatarie. Ochii ii straluceau de bucurie lui Antonel. Se simtea ca acasa.