Devenim parinti in momentul in care copilul se naste, cand numele nostru este scris pe certificatul lui de nastere. Din acel moment ne angajam sa parcurgem o cale anevoioasa, presarata cu obstacole, a caror depasire ne aduce satisfactii enorme.

Devenim parinti cu fiecare moment petrecut alaturi de copilul nostru, cu fiecare clipa pe care o traim in absenta sa, dar cu gandul la el. Ca parinti, ne dezvoltam odata cu cei mici, deoarece invatam unul de la celalalt. "Meseria" de parinte se aprofundeaza zi de zi, in functie de situatiile care se ivesc.

Relatia parinte-copil este una de dependenta, iar rolul este acela de a-i oferi copilului stimulii necesari dobandirii independentei. Multi dintre noi ne formam gresit parerea ca cel mic nu intelege. Intr-adevar, este mic, dar nu trebuie sa-l consideram incapabil. El are nevoie doar de sprijin pentru a se dezvolta. Iar, pe masura ce copilul isi dezvolta competentele, noi, ca parinti, trebuie sa ne retragem pentru a-l ajuta sa consolideze ceea ce a dobandit.

Exemple. Bebe a descoperit lingurita si incearca sa duca mancarea la gura. Bineinteles ca jumatate va ajunge pe masa iar lingurita va ajunge pe jos. Intervenim doar pentru a-i da lingurita inapoi si pentru a-i aseza castronelul la indemana. Daca, in schimb, ii dam noi mancarea, nu va mai fi motivat sa manance singur, ci va astepta mereu ca mami sa-l hraneasca.

Pentru a merge, sugarul are nevoie de sustinere fizica, si nu numai. Are nevoie sa stie ca, daca va cadea, va fi cineva care sa-l sustina. Treptat, va invata sa mearga singur si va renunta la mana care il ajuta. Totusi, va avea nevoie sa stie ca parintele este aproape, spre a avea spre cine se indrepta cand se va simti nesigur. Pe parcursul invatarii mersului, parintele trebuie sa mareasca treptat gradul de dificultate, pentru ca cel mic sa-si depaseasca limitele.

Pe masura dezvoltarii, copilul va trebui sa aiba libertatea de a alege cu ce jucarie se joaca, cu ce copii se joaca, cand doarme, ce muzica asculta, cum se tunde sau la ce cursuri se inscrie. Totusi, fiecare copil trebuie sa cunoasca reperele si regulile familiei si cele ale grupului social, astfel incat alegerile sale sa se incadreze in acestea.

Pentru a fi buni parinti, cred ca este necesar sa oferim caldura si afectiune, raspuns la nevoile copilului, disponibilitatea de a raspunde la intrebari, recunoastere a calitatilor si reusitelor, confidentialitate si incredere. In acelasi timp, trebuie sa impunem limite clare si precise, sa sanctionam comportamentele nedorite ale celui mic.

Daca privim putin relatia dintre parinte si copil in comparatie cu comportamentul copilului, vom observa ca relatiile permisive, fara reguli si limite, determina comportamente nesigure si imprevizibile din celui mic. Relatiile autoritare pot duce la lipsa de initiativa, de respect de sine. Relatiile super protectoare determina copilul sa devina pasiv, dependent de adult. Un echilibru intre cele trei tipuri de relatii face ca un parinte sa-i ofere copilului o educatie corecta, un mediul afectiv adecvat si, prin asta, o dezvoltare integrata.

Relatia corecta dezvoltata intre parinti si copii ofera acestora din urma posibilitatea de a se defini pe sine, de a-si insusi modele pe care sa le urmeze constant in procesul devenirii sale. Parintii sunt primii educatori, deoarece realizeaza primele interactiuni cu acestia, iar comunicarea din interiorul familiei influenteaza decisiv cresterea si dezvoltarea personalitatii copilului.

Ca parinti, trebuie sa ne iubim copiii neconditionat. Asta nu inseamna sa trecem cu vedere comportamentele gresite, ci sa le corectam; nu inseamna sa laudam exagerat o reusita a celui mic, ci sa il motivam sa continue sa invete. Trebuie sa privim copiii ca parteneri, carora sa le explicam regulile pe care le impunem dar si necesitatea respectarii acestora. Nu vrem sa avem reguli doar pentru a fi incalcate. Daca ii spunem, copilului ca nu are voie, fara sa-i explicam de ce, el va fi tentat sa nu ne asculte doar pentru a descoperi consecintele actiunii sale.

Nu este usor sa fim parinti. Dar, odata asumata aceasta responsabilitate, e necesar sa ne straduim sa o facem cat mai bine. Spre binele singurei fiinte mai importanta decat noi: puiul nostru drag.