Din varful acelui pom in care se urcase micul Antonel, se vedea satul din care fugise si gasise cu usurinta biserica, pentru ca are turla cea mai inalta decat toti pomii pe care ii vazuse. Acolo in partea din stanga, langa calea ferata e cimitirul unde se odihnesc iubitii lui parinti care il indrageau cel mai mult. Tot din inaltimea acelui pom a vazut si cararea pe care trebuia sa mearga ca doar era foarte aproape. La mai putin de zece metri. Dar din cauza ca deja era foarte intuneric nu vazuse cararea si se ratacise. Cand a coborat a strans cu grija scutecele acelea care arau destul de putrezite si le-a ascuns in frunzisul de la radacina alunului. Apoi scoase abecedarul din ghiozdan si il deschise la pagina unde tinea iconita de la mama Maria si privind-o cu duiosie si lacrimi in ochi ii multumi Fecioarei Maria pentru tot ceea ce se intamplase. Imediat gandul lui zbura ca surioara lui cea micuta care ramase acasa. Era foarte ingrijorat pentru ca nu o mai avzuse de o zi si nu stia ce se intamplase cu ea. Oare mama Ana se purta urat cu ea? Oare o punea la muncile cele mai grele cum facea cu el? Dupa aceea introduse abecedarul la locul lui in ghiozdan, se inchina si isi facu cruce si porni la drum. In sfarsit va ajunge la bunicii lui.

Stia ca erau batrani dar el ii va ajuta cu tot ce vor avea nevoie. Dupa mai bine de jumatate de ora ajunse la marginea cealalta a padurii si nu departe de aici vazu si satul unde locuiau bunicii lui. In gandul lui se ruga neincetat ca bunicii lui sa-l primeasca, sa nu-l bata si sa nu fie cum era mama Ana, ca multe patise din cauza ei. Cu astfel de ganduri ajunse Antonel in satul bunicilor. Chiar la marginea satului intalni un satean si il intreba de casa bunicilor. Cand fusese ultima data la ei era tare micut si nu mai stia excat unde se afla casa. Sateanul ii raspunse ca bunicii lui murisera de ceva timp dar ca mai are cativa veri care locuiesc la cateva case distanta. Plangand in hohote se indrepta rusinat si trist spre casa verilor lui. Ajuns la casa la poarta era un baiatel care il intreba pe cine cauta. Antonel fericit raspunse ca este varul lui Antonel si ca vine de departe, este flamand si obosit si ca ar dori sa se odihneasca un pic. Auzind acestea acel baiat dadu drumul la caini sa fuga dupa Antonel. In clipa aceea Antonel a rupt-o la fuga dar in apropierea unui copac a fost ajuns de caini care au tabarat pe el, l-au tavalit pe jos, l-au muscat de maini si de picioare si i-au sfasiat hainele de pe el. In timpul acesta mititelui cauta sa-si ascunda fata si tipa cat putea el de tare. Doi oameni care se intampla sa treaca pe acolo au sarit si l-au ajutat sa scape din coltii cainilor.

L-au ridicat si l-au dus la o fantana unde l-au ajutat sa se spele un pic de sange si de praf. Antonel al nostru plangea in hohote si nu stia de ce se intamplase acest lucru tocmai lui. Erau rude, trebuiau sa-l ajute nu sa-l fugareasca. Le-a multumit frumos acelor oameni si a pornit la drum. Nu stia exact unde va ajunge. doar vroia sa plece de acolo. Si a tot mers el ratacind pe drumuri de camp si se odihnea din cand in cand pe la tulpina unui copac. In acea zi mancase doar cateva alune, pentru ca altceva nu avea. Ultima nadejde fusese la casa bunicilor, dar ei nu mai erau in viata. Ce placut ar fi fost sa nu mai sufere de foame sau de frig. Acum inimioara lui mica era plina de durere de amaraciune ca nu va avea niciodata o mama care sa-l sarute si pe care sa o poata imbratisa.